Dacă Luna nu ar exista.. Misterele existenței Pământului

Dacă Luna nu ar exista.. Misterele existenței Pământului

Urmărește-ne pe Facebook:

Ti se pare incredibil ? Nu e ! Imagineaza-ti o lume fara Luna ! Nu se poate o lume fara ea. Imaginaţi-vă lumea noastră răvăşită de uragane, cu temperaturi variind de la căldură înăbuşitoare la îngheţ. Ziua ar dura numai şase ore, iar viaţa ar lua doar forme primitive. Aceasta ar fi putut fi planeta noastră, dacă Luna nu ar fi existat.

Luna e un bulgăre de rocă şi praf cu diametrul de peste 3380 km, ce orbitează la aproape 400.000 km deasupra capetelor noastre. E al doilea obiect strălucitor de pe cer, cu temperaturi ce variază între 250 de grade şi minus 380 de grade Fahrenheit sau chiar mai puţin (între 123 şi – 233 grade Celsius). Forţa sa de gravitaţie e o şesime din cea a Pământului. Are munţi de până la 4800 m înălţime şi milioane de cratere îi împânzesc solul uscat, în care nu a fost găsită niciodată apă în formă lichidă. Nu este un loc primitor. Şi totuşi asociem Luna cu iubirea şi misterul. „Omul din Lună” îi vrăjeşte pe îndrăgostiţii din lumea întreagă şi ne stimulează apetitul pentru mituri şi legende supranaturale.

Dar nu suntem singurii care avem un satelit. Există cel puţin 135 de sateliţi în sistemul nostru solar. Saturn îi are pe cei mai mulţi, 46, iar în jurul Pământului orbitează cel puţin 10 corpuri misterioase. Cinci sunt asteroizi, reţinuţi temporar de câmpul gravitaţional, iar patru sunt probabil rămăşiţe ale rachetei Apollo 13. Al zecelea şi cel mai mare este Luna.

Pentru a afla ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi avut satelitul nostru natural, este necesar să cunoaştem modul în care s-a format şi, mai ales, care sunt efectele acestuia asupra planetei noastre.

Cum s-a format Luna

De mult înaintea apariţiei omului, Luna este partenerul constant al Terrei. Dar, până de curând, se ştiau puţine despre ea şi despre geneza ei. Există mai multe ipoteze. Unii spuneau că e un asteroid sau o planetă atrasă de gravitaţia terestră. Alţii considerau că s-a născut în urma unui impact cu Pământul, ceea ce a dus la desprinderea de materie din care s-a format Luna. Indicii concrete privind acurateţea ipotezelor s-au obţinut abia după aselenizare, dezvăluind secretele genezei ascunse în rocile de pe Lună. Între 1969 şi 1972 au avut loc şase misiuni selenare. Doar 12 oameni au păşit pe Lună, dar au făcut mai mult decât să rescrie istoria. S-au întors cu mostre din rocile selenare. Acestea sunt incredibil de similare celor de pe Pământ, dar conţin mult mai puţin fier. Această diferenţă aparent minoră oferă un indiciu major privind geneza Lunii. Arată că a apărut în urma unei explozii.

Să ne întoarcem în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Luna nu există încă. Sistemul solar intern are nu patru, ci opt planete. Traiectoria multora le va duce la distrugere. Printre ele, o planetă jumătate cât Pământul. De aici numele „Theia”, zeiţa-mamă a Lunii în mitologia greacă. Cele două corpuri urmează să se ciocnească. În mod inexorabil Theia se apropie de Pământ. Apropierea planetei oferă o privelişte înspăimântătoare.

Astrofozicianul Jeff Taylor care studiază naşterea incendiară a Lunii, descrie imaginea planetei Theia apropiindu-se de Pământ: la început arăta ca o stea mare, dar pe măsură ce se apropia, se mărea tot mai mult şi mai mult, până când a umplut cerul cu câteva momente înainte de marele impact. Apoi totul ar dispărea, pentru dvs. ca martor şi ar urma o lumină orbitoare. Dacă d-voastră sau un prieten aţi fi în cealaltă parte a planetei, aţi vedea lumina în atmosferă şi aţi simţi cutremure uriaşe.

Dacă Luna nu ar exista.. Misterele existenței Pământului

Theia are diametrul de 6400 km. Pentru a vă face o idee, meteoritul care a dus la dispariţia dinozaurilor avea diametrul de 10 km. Theia se îndreaptă spre Pământ cu 40.000 km/h, de 20 de ori mai repede decât un avion supersonic. Era aproximativ cât Marte, adică cu diametrul de două ori mai mic decât cel al Pământului. A fost o ciocnire colosală, de o putere inimaginabilă. Pe măsură ce se apropia, imensele câmpuri gravitaţionale ale planetelor îşi distrug una alteia învelişul exterior. Apoi urmează catastrofala coliziune. Impactul echivalează cu miliarde de bombe nucleare.

Impactul pulverizează secţiuni cât continentele din scoarţa Terrei, aruncând în spaţiu roci de la suprafaţă. Aceste roci conţin fier doar într-o cantitate redusă. Atmosfera din jurul planetei topite e plină de vapori de rocă. Forţa gravitaţională atrage înapoi majoritatea rocilor, dar unele ajung în spaţiul cosmic, deşi nu scapă definitiv. Sunt blocate de gravitaţia Pământului, formând un inel de praf şi piatră în jurul planetei. Prin procesul numit „concreştere” particulele şi stâncile se ciocnesc şi fuzionează cu alte fragmente, formând blocuri mai mari. În timp ce resturile se unesc, forţele de gravitaţie combinate atrag şi mai multe resturi. Această reacţie în lanţ nu se opreşte până când miliardele de particule se adună într-o minge fierbinte. În mai puţin de 100 de ani se răceşte şi devine un bulgăre solid de piatră de cinci ori mai mic decât Pământul.

Hm, interesant :   Atlantida pierdută

La formarea Lunii, aceasta era la doar 27.350 km distanţă. Dar nu va rămâne aşa de aproape. Geneza ei violentă o îndepărtează, într-o călătorie care va dura zece miliarde de ani.

Dovada absolută a faptului că Luna se îndepărtează a venit în anul 1969, când astronauţii au lăsat o placă reflectorizantă de 45 cm pe Lună. Trimiţând spre placă şi receptând semnale laser, savanţii pot stabili exact distanţa până acolo. Calculele arată că Luna se îndepărtează cu 3,8 cm pe an. De ce se îndepărtează Luna? În anii 90, supercomputerele au oferit o imagine corectă a celor întâmplate acum 4,5 miliarde de ani. Modele computerizate arată că ciocnirea cu Theia a fost razantă. I-a transmis Pământului o forţă de rotaţie. Aceasta conferă Terrei alternanţa zi-noapte. Dar puterea coliziunii face ca Terra să se învârtă mai repede decât Luna. După impact, Pământul făcea o rotaţie completă o dată la şase ore, de patru ori mai repede decât azi, în timp ce Luna face o rotaţie completă în 20 de zile. Astfel Luna orbitează mai încet decât se învârte Pământul.

Dar Luna era de 15 ori mai aproape decât în prezent, iar forţa ei gravitaţională era aşa de mare, încât suprafaţa Terrei literalmente se ridica sub ea. Acea protuberanţă se mişca precum o maree pe suprafaţa Pământului, atrăgând la rândul ei Luna (vezi foto dreapta). Fiindcă Terra se roteşte mai repede, trage şi Luna după el, făcând-o să accelereze. Obiectele care călătoresc circular se vor deplasa către exterior, exact ca şi un ciocan aruncat la proba olimpică. Astfel că, pe măsură ce Luna accelerează, se îndepărtează de Pământ.

Acum patru miliarde de ani, luna se îndepărtase deja la 138.400 km distanţă, dar totuşi era de trei ori mai aproape de Pământ decât în zilele noastre. În această fază incipientă, ea afectează profund Pământul. Enorma coliziune ce a creat Luna este atât de puternică, încât schimbă centrul de greutate al Terrei pe o axă de 23,5 grade. Această înclinaţie ne conferă primăvara, vara, toamna şi iarna. Dacă am avea o axă verticală, ca Mercur, nu am avea anotimpuri. Peste tot ar fi 12 ore de lumină şi 12 ore de întuneric. Polii ar fi îngropaţi într-un etern amurg îngheţat, în timp ce Ecuatorul s-ar coace într-o eternă caniculă.

Dar Luna face mai mult decât să producă înclinaţia. O şi menţine. Forţa de atracţie a tânărului satelit lucrează ca un giroscop al globului, stabilizând axa Pământului. Fără ea, am avea ceea ce astronomii numesc o înclinaţie haotică, cu o deplasare considerabilă într-un timp relativ scurt. Fără acest stabilizator, axa Terrei ar varia între 0 şi 90 de grade. Aceasta ar modifica distribuirea luminii pe suprafaţa planetei, devastând sistemele meteorologice bine echilibrate. Modelele climatice ar lua-o razna. Tropicele s-ar trezi îngheţate sub calota glaciară, iar Antarctica, transformată într-un imens deşert.

Dar, din fericire, Luna ne salvează din calea acestor dezastre şi permite vieţii să existe. Ea a influenţat masiv apariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ. Nu toate planetele din sistemul solar au avut acest noroc. Marte are doi sateliţi, dar sunt prea mici ca să-i stabilizeze înclinaţia. Drept urmare, se roteşte mult mai des decât Pământul. Unii savanţi sunt de părere că acesta este unul dintre motivele pentru care nu există viaţă pe Marte.

Îndepărtarea Lunii de Terra a schimbat faţa planetei noastre. Forţa gravitaţiei ei a creat maree de mii de metri înălţime, învolburând oceanele. Aceasta a avut ca urmare apariţia compuşilor chimici complecşi, fapt ce a dus în cele din urmă la apariţia vieţii.

Hm, interesant :   Satelitul planetei Marte, Phobos, este o gigantică navă extraterestră

Rolul mareelor

Acum trei miliarde de ani Luna se tot îndepărtează de Pământ şi orbitează la aproape 320.000 km distanţă. Efectul gravitaţiei ei a scăzut, însă tot are forţa de a schimba radical planeta noastră. Acum Pământul are apă şi oceane, iar Luna agită lucrurile. E prea departe pentru a avea un efect dramatic asupra solului terestru, dar afectează apa oceanelor. Trecerea Lunii pe deasupra lor creează maree în apă. Dar ele nu seamănă cu mareele din ziua de azi.

După formarea Lunii, mareele erau de mii de ori mai mari decât cele de azi. Inundau uscatul ca o viitură de 3000 de metri înălţime, cât un munte uriaş, acoperind sute de kilometri. Apoi apele se retrăgeau, măturând Pământul, luând cu ele resturi de pe suprafaţa Pământului în oceane. Materia adusă de ape conţine minerale şi substanţe nutritive. Mareele create de Lună fac un amestec crucial în istoria Terrei: „supa primordială”. Diferite combinaţii de minerale sunt legate laolaltă şi descompuse, apărând astfel combinaţia optimă care a dat naştere vieţii. Mareele au dus probabil şi la apariţia primului lanţ de ADN. Unii savanţi cred că modificările concentraţiilor chimice, la schimbarea fluxului, provoacă ruperea şi replicarea ADN-ului.

Enormele maree mai joacă însă un rol esenţial în istoria Terrei. Ajută la liniştirea întregii atmosfere a planetei, făcând-o mai primitoare şi permiţând evoluţia formelor de viaţă complexe. Impactul care a creat Luna a făcut ca Terra să se rotească mai repede. Această rotaţie rapidă are efecte devastatoare asupra planetei, deoarece este unul dintre cei mai importanţi factori pentru climă. Rotirea creează vânturi şi vârtejuri în atmosferă. Cu cât mai mare e rotaţia, cu atât sunt mai mari şi violente vânturile. Când are loc azi un uragan cu vânturi de 160 km/h, sunt smulşi copaci, casele rămân fără acoperişuri, au loc inundaţii masive, dar peste o zi-două s-a terminat. Imaginaţi-vă o lume în care aceste vânturi sunt permanente. De exemplu, Jupiter face o rotaţie completă în circa zece ore. De aceea uraganele pe Jupiter sunt enorme ca putere şi durează câteva secole!

Acesta este un climat total nefavorabil evoluţiei vieţii în forme complexe. Dar odată cu încetinirea rotaţiei Terrei, atmosfera nu mai biciuieşte planeta. Vânturile de forţa unui uragan nu mai sunt o obişnuinţă şi apar forme complexe de viaţă pe planeta relativ liniştită.

Cum s-au format craterele de pe Lună

Prima jumătate de miliard de ani din viaţa Lunii a fost violentă. Dacă vă uitaţi la Lună, primul lucru pe care îl observaţi sunt craterele. Ele le dezvăluie astrofizicienilor un trecut îndepărtat extrem de violent. Puteţi vedea cu ochiul liber craterele de pe suprafaţa selenară. Sunt peste 300.000 , cu diametre între 800 m şi 1000 km.

Acum patru miliarde de ani, alinierea giganţilor Jupiter şi Saturn le schimbă forma orbitelor. Acest lucru creează efectul de „praştie”, azvârlind asteroizi înspre interiorul sistemului solar, direct către Pământ şi recent creata Lună. Timp de milioane de ani asteroizii bombardează sistemul solar intern. Unele au produs cratere cât continentele sau chiar mai mari. Aceste impacturi puteau distruge oceanele de la suprafaţa planetei şi supraîncălzi atmosfera. Viaţa nu avea cum să evolueze pe Pământ. Perioada de bombardament masiv a fost numită „cataclismul selenar”.

Gravitaţia Terrei ar înrăutăţit totul, atrăgând asteroizii şi meteoriţii. Luna ar scăpa cu mai puţine daune, dar e prea aproape de Terra. Aceasta devine prima victimă a „daunelor colaterale”. Majoritatea craterelor Lunii apar în timpul cataclismului selenar. 80% din suprafaţa ei este distrusă. Bazaltul topit iese prin fisuri, umplând craterele şi creând mări de lavă. Timp de milioane de ani, ele se vor răci, solidificându-se, şi se vor transforma în „mări”, precum Marea Liniştii. Bazaltul negru formează chipul „Omului din Lună”.

Dacă Luna nu ar exista.. Misterele existenței Pământului

În timpul cataclismului, unele impacturi au fost atât de mari, încât materia aruncată în sus nu a mai revenit pe suprafaţa Lunii. În schimb, e propulsată în spaţiu şi atrasă de gravitaţia Pământului, aflat la doar 138.400 km distanţă. Unele roci se îndreaptă rapid către planeta noastră. Aceşti meteoriţi lunari sunt extrem de rari, existând doar 30 astfel de obiecte descoperite. Analizând aceste mostre, aflăm că a existat un vârf cataclismic în timpul bombardamentului selenar, acum 3,9 – 4 miliarde de ani. Meteoriţii selenari deţin un fragment din istoria sistemului solar intern de acum patru miliarde de ani.

Hm, interesant :   Teoria Big Bang-ului în oglindă

Reciproca este valabilă: bucăţi din scoarţa terestră au fost aruncate în spaţiu, unele dintre ele ajungând pe satelitul aflat la mică distanţă. Odată căzute pe solul selenar, rămân perfect conservate în lipsa atmosferei. Astfel o parte din istoria timpurie a Terrei a rămas pe Lună. Dacă găsim fosile sau alte rămăşiţe ale vieţii incipiente pe Lună, am putea afla răspunsurile la întrebările privind originea vieţii.

Influenţa Lunii asupra noastră

Mulţi oameni consideră că Luna plină ne afectează comportamentul, într-un mod bizar şi inexplicabil. Acum aceasta orbitează în jurul Pământului la 400.000 km distanţă. E de 15 ori mai departe de Terra decât atunci când s-a format. Apare ca un obiect îndepărtat şi mistic pe cer. Şi forţa sa gravitaţională e mult mai slabă decât era odată. De fapt e atât de mică, încât exercită aceeaşi atracţie ca un bob de mazăre situat la 50 cm deasupra capului. Dar unii oameni tot cred că afectează comportamentul uman.

Deplasarea sa pe orbită timp de 29 de zile se numeşte ciclu lunar. În timpul acestuia înfăţişarea Lunii se schimbă, deoarece se mişcă permanent în relaţie cu Soarele şi cu Pământul. Luna plină este de mult asociată cu misterul, agresiunea și groaza. Comportamentul unor animale se schimbă în timpul ciclului lunar. Ciclul de reproducere al unor fiinţe este determinat de fazele Lunii. Savanţii au investigat legătura dintre vânătoare și Luna plină. Se crede că lumina mai puternică ajută la vânarea prăzii. Ideea conform căreia lupii urlă mai mult pe timp de Lună plină este doar un mit.

Totuşi, dacă unele mamifere sunt mai active pe timp de Lună plină, e posibil ca aceste tendinţe agresive să se aplice şi la oameni? Studiile recente efectuate nu au indicat nicio legătură între comportamentul oamenilor și ciclul lunar. Totuşi, mulţi cred în continuare în puterea exercitată de Luna plină. Probabil din cauza filmelor de groază şi a legendelor. De generaţii ni se repetă că crimele, moartea și fiinţe mitice ca vârcolacii au legătură cu Luna plină. Nu e de mirare că, cu timpul, începem să credem că legătura chiar există.

Dacă, prin absurd Luna ar dispărea de pe cer mâine şi am supravieţui, ar trebui să regândim modul în care calculăm datele unor sărbători și festivaluri religioase importante:

Strămoşii noştri au acordat o mare atenţie cerului nopţii. Ei au dat diferite denumiri “imaginilor” făcute de stele și au identificat celelalte planete datorită mişcării lor printre constelaţii. Deşi Soarele a fost util pentru marcarea intervalelor scurte de timp, Luna a fost cea care i-a ajutat la marcarea perioadelor mai lungi de timp. Multe calendare s-au bazat pe ciclul de 29 de zile al Lunii. În zilele noastre, calendarul islamic, precum şi alte câteva, se bazează încă pe Lună.

Creştinii calculează data Peştelui după Luna plină. Acesta este sărbătorit în prima duminică după prima Lună plină de după echinocţiul de primăvară. Acest lucru poate părea ciudat la început, dar există un motiv bun pentru care data Peştelui este stabilită în acest mod: primii creştini făceau pelerinaje în Ţara Sfântă de Paşti, iar lumina Lunii pline i-a ajutat în călătoria lor, aşa că acesta a fost planificat în jurul ei.

Anul Nou chinezesc (numit de fapt – “Festivalul primăverii”) este determinat pe baza unui calendar lunisolar – combinaţie dintre calendarul lunar cu cel solar.

Care este viitorul Lunii?

Astăzi, Luna şi Soarele par a avea aceeaşi dimensiune pe cer. Prin urmare, Luna poate acoperi Soarele în timpul eclipselor. Dar să privim în viitorul îndepărtat. Peste o jumătate de miliard de ani , Luna e atât de departe de Pământ, încât nu mai au loc eclipse. La mai puţin de două miliarde de ani, nemaifiind ancorată de Lună, pe propria axă, planeta se leagănă înainte şi înapoi. Fenomenele meteo o iau razna şi viaţa pe Terra este ameninţată. Peste cinci miliarde de ani, Soarele se dilată spre sfârşitul vieţii sale. Pământul şi Luna, atât de strâns legaţi în timpul vieţii, îşi înfruntă moartea tot împreună, fiind înghiţiţi laolaltă de căldura copleşitoare a Soarelui muribund.

Click to rate this post!
[Total: 3 Average: 3.7]
(Visited 159 times, 1 visits today)

Urmărește-ne pe Facebook:

1 0

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner