Sinistre tratamente și remedii medicale

Sinistre tratamente și remedii medicale

Urmărește-ne pe Facebook:

Bolnavii clinicii particulare „Chemsford Hospital” a doctorului James Bailey, din Sidney (Australia), zăceau inerţi în pa­tu­rile lor. În saloane persista un miros dezgustător, iar liniştea nu era întreruptă decât de infirmierele care circulau din când în când printre paturi. De nouă zile, mulţi dintre pacienţi se aflau în stare de in­con­ştienţă, ba chiar şi mai mult… Intraseră în co­mă, din cauza unui cock­tail periculos de barbiturice şi sedative, care le fusese admi­nis­trat. Unii dintre ei se scăldau în propriile lor excremente.

Singurul semn de viaţă per­cep­tibil al aces­tor muri­bunzi erau ochii, care li se zbăteau sub pleoa­pe, cu rostogoliri frenetice. Starea lor trăda teama de o nouă serie de electroşocuri – tratament la care doctorul Bailey îi supusese fără anestezie generală. Cu siguranţă, clinica sinistrului doctor semăna mai degrabă cu o instituţie de tortură, dar cu toate aces­tea, majoritatea pacienţilor veniseră acolo de bu­năvoie. Ba chiar plătiseră gras pentru a beneficia de „faimosul” tratament al „celebrului” Bailey. Cre­deau, fără îndoială, că se vor vindeca de depresii sau toxicomanie. Alţi pacienţi fuseseră trimişi la clinică în urma unei hotărâri judecătoreşti; trebuia tratat comportamentul lor „deviant” şi „antiso­cial”, graţie unui tratament psihiatric în forţă.

Sinistre tratamente și remedii medicale

Terapia doctorului Bailey se baza pe principiul că somnul are drept funcţie principală restau­rarea energiei pierdute de către organism. De aici a venit ideea că o cură de somn profund ar putea repara sau vindeca un creier supus unui stres impor­tant. Graţie unor sedative puternice, ela­borate de către industria farmaceutică, doc­torul Bailey avea mijloacele necesare pen­tru a-şi ţine pacienţii într-o stare de somn mai mult sau mai puţin permanentă.

Tratament de şoc

Bailey combina acest tratament cu con­vulsivoterapia electrică, adică – mai pe scurt – cu electroşocurile. Această tehnică se bazează pe trecerea unui curent alter­nativ de 110 volţi de la o tâmplă la alta, timp de câteva zecimi de secundă. Curentul provoacă la început o pierdere a cunoş­tinţei, apoi o criză de epilepsie completă. Inventat în 1938 de către Cerletti şi Bini, electroşocul era administrat psi­ho­ticilor. Prin anii ’50-’60, nici un doctor nu ştia foarte bine cum funcţiona această tehnică şi nici con­se­cin­ţele utilizării sale pe termen lung, dar numeroşi pa­cienţi păreau că reacţionează favorabil la trata­ment. Iar Bailey a făcut din acest „tratament” o specialitate. După cum am mai spus, administra şi narcotice. Se vorbea pe atunci de „electronarcoză”.

Cu toate acestea, către mijlocul anilor ’70, meto­dele acestui doctor aşa de caris­ma­tic au început să fie puse la îndoială. Pacienţii se plângeau că, în ciuda somnului, simţeau electro­şo­cu­rile ca pe nişte „ex­plozii” în cap. Bailey a respins aceste afi­rmaţii, ar­gu­mentând că pacienţii dor­meau aşa de profund încât creierul lor nu avea posibilitatea să simtă nici cea mai mi­că durere.

Sentinţă fără drept de apel

La un moment dat, pacienţii au început să moară. La început, unii dintre ei au fost victimele unor crize cardiace petrecute în timpul somnului profund. Dar doctorul Bailey a găsit şi de data aceasta un răspuns: a pretins că aceşti pacienţi aveau deja boli cardiace în clipa în care fuseseră spitalizaţi, deci moartea lor nu avea nici o legătură cu tratamentul său. Totuşi, moartea – printr-o gangrenă la intestin – a unei fete în vârstă de 17 ani, care fusese perfect sănătoasă, i-a făcut pe foştii pacienţi să treacă la acţiune. Au mers şi s-au plâns de traumatismele şi leziunile cauzate de sejurul în clinica lui Bailey.

Hm, interesant :   De la Instagram la TikTok. Evoluția social media în ultimul deceniu

La începutul anilor ’80 s-a estimat că cel puţin 24 de persoane muriseră din cauza electronarcozei practicate de doctorul Bailey. El a fost anchetat, iar medicii care s-au ocupat de cercetarea metodei lui s-au declarat şocaţi de sălbăticia şi ciudăţenia trata­mentelor administrate în acea clinică particulară. Când urmărirea penală a început, doctorul Bailey, căruia i se interzisese să mai practice medicina, s-a sinucis. O anchetă postumă, declanşată în 1992, a ajuns la concluzia că toţi medicii care practicaseră tratamentul prin somn profund erau culpabili de greşeli profesionale de neiertat…

Sinistre tratamente și remedii medicale

Privind în urmă, nu putem decât să ne indignăm de faptul că Bailey şi-a putut desfăşura practicile barbare timp de 15 ani. Trebuie să ne reamintim totuşi că ele erau frecvente pe vremea sa. Către sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, un număr foarte mare de psihiatri şi spe­cialişti ai maladiilor creierului, inclusiv mentorul lui Bailey, profesorul William Sargent, de la Guy’s Hos­pital din Londra, experimentaseră asocierea som­nului profund cu electroşocurile pentru a vin­deca tulburările mintale grave. Mulţi doctori vedeau în acest tratament un mijloc radical, şi mai ales lipsit de pericol, pentru a înlocui lobotomia frontală, că­zută în desuetudine după ce fusese mult criticată.

O practică la modă

Lobotomia frontală a apărut în anii ’30, când doc­torul Sorbal Cid, unul dintre cei mai buni psi­hiatri din Portugalia, a luat cunoştinţă despre expe­rienţele făcute pe creierul cimpanzeilor. Se des­coperise că după o ablaţiune chirurgicală a unei jumătăţi a lo­bu­lui frontal al creierului, cimpanzeii deveneau mult mai calmi, mai puţin angoasaţi. Doctorul Cid era ne­răbdător să afle dacă aceeaşi operaţie chirur­gicală ar fi avut efecte similare şi la om. L-a convins pe neu­rologul Egas Moniz să foreze trei găuri mici în capul pacienţilor săi bolnavi psihic, pentru a extrage o bucăţică de ţesut cerebral. Din prima serie de 20 de cazuri, 17 pacienţi au manifestat o dimi­nuare a angoasei, iar ceilalţi trei au rămas în vechea stare. În sfârşit, ca detaliu esenţial, nici unul nu mu­rise… Dar pe când doctorul Cid dovedea prudenţă faţă de eficacitatea terapeutică a lo­bo­tomiei, Moniz a pretins ime­diat că descoperise mijlocul de a vindeca maladiile mintale. Chi­rurgii au început să repro­ducă operaţiile sale şi în alte ţări. În 1949, Moniz a primit Premiul Nobel pentru medicină. La acea dată, se făcuseră 10.000 de lobo­tomii frontale în întreaga lume! Premiul Nobel al lui Mo­niz a făcut să se treacă la un ritm anual de 6000 de lobotomii. La acea dată, celebrul Moniz înce­tase să mai opereze, după ce un pacient nemulţumit încercase să-l omoa­re. Dar preluarea şta­fetei era asi­gurată de psihiatrul ame­rican Walter Freeman.

Sinistre tratamente și remedii medicale

Zombi lobotomizaţi

În 1938, Freeman a obţinut de la chirurgul James Winston Watts dreptul de a relua primul studiu al lui Moniz. Cei doi doctori au fost atacaţi violent de confraţii lor. Criticile scoteau la iveală un fapt neştiut până atunci, şi-anume că, odată cu pierderea angoasei, pacienţii îşi pier­deau şi gustul pentru viaţă. Erau transformaţi în „zombi”, în nişte păpuşi automate. Dar Freeman şi Watts şi-au urmat pro­gramul fără să clipească, ex­trăgând, în entuziasmul lor, şi mai mult ţesut ce­re­bral decât o făcuse Moniz…

Hm, interesant :   Bizarul Experiment Tuskegee

Şi au apărut primele decese. Unii din­tre pacienţi deveniseră aşa de apatici, în­cât erau incapabili să înghită: ori se su­fo­cau în timp ce mâncau, ori se opreau din res­pirat pentru a înghiţi. Aceasta nu l-a îm­piedicat pe Free­man să recomande aceas­tă intervenţie ori­cui stătuse mai mult de doi ani într-un spi­tal psihiatric. Freeman s-a despărţit apoi de con­­fratele său Watts, estimând că poate să facă el însuşi lobo­tomiile… cu toate că nu avea niciun fel de pre­­gătire chirurgicală. Efectua operaţiile în ca­binetul său, strecu­rând un stilet de spart gheaţa prin colţul orbi­tei şi mişcându-l în interiorul cre­ie­rului. Procedura era aşa de macabră, încât un chi­rurg, deşi experi­mentat, a leşinat în timp ce asista la operaţie.

Liniştirea nesupuşilor

Dar Freeman cel ambiţios avea planuri mari. El estima că lobotomia nu era doar un mijloc de a vindeca maladiile mintale, ci şi o modalitate de a con­­trola comportamentul social. Rebe­lii societăţii puteau fi transformaţi în cetăţeni liniştiţi prin această procedură simplă. A respins orice critică şi şi-a „cas­trat” psihic pa­cienţii în acest fel, cre­zând că acţionează spre binele so­cietăţii, că formează nişte cetăţeni-mo­del. Singura problemă: după ope­raţie, acestor pacienţi trebuia să li se adminis­treze amfetamine, pentru a fi stimulaţi!

Sinistre tratamente și remedii medicale

Din fericire, lobotomia a fost aban­donată din cauza lipsei de medici care s-o practice. Psihiatrii au estimat că ablaţiunea ţesu­tului cerebral este mai degrabă un şoc pentru creier decât un calmant. Astfel, lobo­to­mia a fost înlocuită repede de electroşoc… cu ex­cesele care au fost văzute în afacerea Bailey. În plus, s-a constatat că o nouă familie de tranchili­zante, incluzând valiu­mul, avea un efect asemănător cu cel al lobotomiei. Dar pâ­nă să se ajungă aici, zeci de mii de oameni fu­se­seră transformaţi în zombi.

Să supraveghem medicina

Ar fi prea simplu să considerăm că aceste greşeli medicale grave nu sunt decât nişte incidente atipice, care se întâmplă unui număr nesemnificativ de me­dici prost pregătiţi din punct de vedere profesional. Dar după cum au dovedit unele studii întreprinse recent în Franţa, incompetenţa sau mai degrabă ne­glijenţa medicală poate lua forme mai puţin spec­taculoase, dar la fel de periculoase. Astfel, s-a de­monstrat că spitalul a devenit un loc extrem de pe­riculos, în care 800.000 de pacienţi contractează în fiecare an o infecţie. Şi mai tragic încă, 10.000 de decese se datorează acestor infecţii. Bineînţeles, este vorba despre persoane mai în vârstă, mai fra­gile şi spitalizate mai mult timp (54% dintre pa­ci­enţi au mai mult de 65 de ani), deci expuse în mai mare măsură. În acest caz, vinovatul nu este un doc­tor oarecare, ci sistemul spitalelor în general, unde anumite consemne de igienă elementară nu sunt respectate.

Hm, interesant :   Știați că în Italia există Sfânta Corona, patroana bolilor ?

În concluzie: nu vă încredeţi orbeşte în medici, fie ei cu diplomă sau simpli vindecători.

SUPLIMENT DE ANCHETĂ

Un lobotomist strălucit

Walter Freeman era un doctor celebru şi excentric, purtând deseori costume stridente, glugi şi pălării mari. În climatul intelectual dinaintea războiului, meto­dele sinistre ale lui Freeman au atras mulţi adepţi. Se con­sidera că scoţând o bucăţică de creier, doctorul demis­ti­fica mintea omenească. Prin anii ’50, lucrarea lui Free­man şi Watts, intitulată „Psiho­chi­rurgia”, a fost publicată ca foileton în „Reader’s Digest”. Dar după 1960, lobotomia a fost percepută ca un ultim simbol al violenţei medicale. Amintiţi-vă de Jack Nichol­son, la sfârşitul filmului „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, ca să înţelegeţi latura de oroare a acestei practici.

Tragedia Thalidomidei

În 1961, două studii indepen­dente, unul efectuat la Sydney, în Australia, iar altul în Germania, la Hamburg, au cutremurat lumea medicală prin descrierea unor ca­zuri de nou-născuţi atinşi de fo­comelie. Această maladie foarte rară se carac­te­rizează prin malformarea membrelor: braţele nu mai sunt decât nişte apen­dice scurte . Cauza acestor a­no­malii este Thali­do­mi­da, un medicament pre­scris femeilor gravide. El s-a dovedit a fi fatal, in­du­când malformaţii mons­truoase (dacă este administrat – şi aşa s-a întâmplat – în perioada pri­melor trei luni de sarcină).

Thalidomida a fost introdusă în 1957 ca sedativ; pe atunci se cre­dea că medicamentul nu este pe­riculos. În 1962, el a fost retras de pe piaţă, dar – din păcate – răul se produsese: 8000 de copii din 46 de ţări diferite s-au născut cu mal­formaţii. Doar SUA a scăpat, dato­rită rezistenţei extraordinare a doc­torului Frances Kelsey, de la ser­vi­ciul de omologare „Food and Drug Administration”. În faţa presiunilor exersate de laboratorul farmaceutic „Richardson Merrill” pentru a vinde produsul în America, Kelsey a cerut teste complete asupra noii substanţe, înainte de a-i acorda li­cenţa. Testele au fost negative. Ast­fel, Thalidomida nu a ajuns nicio­dată pe piaţa americană.

Bacterii mutante

Prescrierea abuzivă de antibiotice se află la originea unei noi probleme de sănătate foarte îngrijorătoare: mutaţia bacteriilor şi rezistenţa lor din ce în ce mai mare la me­di­ca­mente. În Statele Unite, cazurile de tuber­cu­loză se înmulţesc. Pro­porţia bacteriilor rezis­tente a trecut de la 2% la 9%. Aceeaşi constatare a fost făcută şi în Ja­ponia, unde s-a descoperit un stafilococ ce rezistă la vancomicină, unul dintre cele mai puternice an­tibiotice. În Franţa, proble­mele sunt şi mai grave. Infecţiile sunt contractate în spitale. Dacă luăm în con­siderare un stafilococ şi antibioticul de re­fe­rinţă, meticilina, se constată cu groază că într-un spital francez, 57% dintre microbi sunt rezistenţi, în comparaţie cu doar 9% în Germania şi 1% în Danemarca. De unde vine acest avans al Franţei? Bacteriile ar deveni mai repede mutante decât în alte ţări? Greu de crezut. Mai degrabă, de vină ar putea fi prescrierea şi administrarea abuzive de medicamente.

Click to rate this post!
[Total: 2 Average: 4]
(Visited 57 times, 1 visits today)

Urmărește-ne pe Facebook:

Lasă un răspuns

2 0

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner