Incredibila istorie paralelă a religiilor 5/6

Incredibila istorie paralelă a religiilor 5/6

Urmărește-ne pe Facebook:

S-a spus că Iisus va renaşte din nou. Mă tem că cerul va fi destul de aglomerat, căci la fel s-a spus şi despre Krishna, Vishnu, Buddha, Qeutzalcoatl, şi alţii. „Steaua” de la naşterea lui Iisus nu este decât o altă legendă pe care o regăsim într-o multitudine de mituri, mergând cel puţin până la povestea babiloniană a lui Nimrod, care a văzut într-un vis o stea strălucitoare ridicându-se deasupra orizontului. Ghicitorii i-au spus că aceasta prezice naşterea unui copil care va deveni un mare prinţ. Toate aceste poveşti reprezintă reciclarea aceluiaşi mit.
Iisus este un personaj mitologic.

Personajul inventat numit Iisus a fost un zeu solar… Lumina Lumii. Aceeaşi expresie: Lumina Lumii, a fost folosită de arieni-fenicieni pentru a-l simboliza pe „adevăratul Dumnezeu unic”, Soarele, cu mii de ani înainte de pretinsa naştere a lui Avraam, cel considerat astăzi creatorul conceptului de Dumnezeu unic. Fenicienii îşi simbolizau şi ei Dumnezeul unic pe „o cruce unică”. Creştinii îl portretizează pe Christos cu un halou în jurul capului. Aceasta este exact maniera în care reprezentau fenicienii razele soarelui în jurul capului zeului lor solar, Bel sau Bil, aşa cum arată coloana feniciană din piatră datând din secolul IV î.Ch. . Soarele era esenţa religiei egiptene. La amiază, când el se afla la apogeul „călătoriei” sale zilnice, egiptenii se rugau „Celui Preaînalt”. Mamele fecioare asociate cu toţi aceşti zei solari au purtat de-a lungul timpului diferite nume, de la regina Semiramida şi Ninkharsag până la Isis, simbolul egiptean al forţei creatoare feminine fără de care nimic n-ar putea exista, nici chiar soarele. În timp, numele foştilor „zei” extratereştri au devenit concepte şi simboluri ezoterice, care au primit diferite nume, în funcţie de eră şi de cultură.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Evangheliilor. Horus a devenit Iisus, iar Isis s-a transformat în Maria, mama fecioară a lui Iisus – Soarele. Maria este întotdeauna pictată ţinându-l în braţe pe pruncul Iisus, dar şi această imagine este doar o repetare a portretelor egiptene ale lui Isis care îl ţine în braţe pe pruncul Horus . Toţi aceşti oameni nu au existat în realitate. Ei nu reprezintă altceva decât nişte simboluri. Isis a devenit asociată cu semnul astrologic al Fecioarei. La fel şi Maria. Titlurile date lui Isis, de „Stea a mărilor” şi „Regină a cerului”, i-au fost acordate mai târziu şi Mariei, ambele ipostaze avându-şi originea în Babilon, unde regina Semiramida era numită „Regina cerului”.

Incredibila istorie paralelă a religiilor 5/6

Creştinismul şi iudaismul nu sunt altceva decât nişte religii babiloniene.

În întreaga lume regăsim aceleaşi religii şi ritualuri ale soarelui: în Sumer, Babilon, Asiria, Egipt, Insulele Britanice, Grecia, Europa în general, Mexic şi America Centrală, Australia… pretutindeni. Aceasta a fost religia universală inspirată de aceeaşi sursă extraterestră cu mii de ani înaintea creştinismului. Adorarea soarelui şi a focului a fost esenţa religiilor indiene, festivalurile acestora marcând ciclul anual al soarelui. Legenda lui Iisus prezintă aceleaşi referiri la astrologie şi la simbolismul şcolilor misterelor. Coroana de spini este ea însăşi un simbol al razelor soarelui, la fel ca şi coroana de pe capul Statuii Libertăţii din Portul New York. Crucea este de asemenea un simbol astrologic al soarelui, aşa cum am arătat anterior, când am vorbit de crucea care împarte cercul astrologic. Leonardo da Vinci, Marele Maestru al Prioriei Sionului (de la Sion = Sun = Soare) a folosit acelaşi simbolism în faimoasa sa pictură a Cinei cea de Taină . El i-a împărţit pe cei 12 discipoli în patru grupe de câte trei, cu Iisus, „Soarele”, în centru. Avem din nou de-a face cu un simbol astrologic pictat de un iniţiat de rang înalt al societăţilor secrete şi al şcolilor misterelor care cunoşteau adevărul.

Hm, interesant :   Incredibila istorie paralelă a religiilor 2/6

Nu este exclus ca Da Vinci să îl fi pictat pe unul din discipoli ca femeie, pentru a face astfel trimitere la divinitatea feminină Isis, Barati sau Semiramida. Simbolul acestei forţe feminine a devenit litera „M”, de la Maria sau Madonna (Semiramida). Se crede că Iisus s-a născut pe data de 25 decembrie, dată pe care creştinii au preluat-o din tradiţia lui Sol Invictus (Soarele Invincibil), din motive pe care le-am explicat deja. Se afirmă de asemenea că a murit de Paşti, pe o cruce.

Este aceeaşi poveste antică, reluată la infinit. Egiptenii şi l-au reprezentat pe Osiris întins pe o cruce, ca un simbol astrologic. În viziunea anticilor, soarele are nevoie de trei zile pentru a învia din „moartea” pe care o suferă pe data de 21/22 decembrie. De câte zile a avut nevoie Iisus, potrivit Evangheliilor, pentru a „învia” din morţi? De trei! De tot atâtea a avut nevoie şi Fiul babilonian al lui Dumnezeu, Tammuz, pentru a învia din morţi. Iată cum descrie Evanghelia lui Luca ce s-a întâmplat atunci când Iisus (Soarele) a murit pe cruce: „Şi era pe la orele şase, când s-a lăsat un întuneric asupra pământului, care l-a acoperit până la orele nouă. Şi soarele s-a întunecat…”. (Luca 23: 44, 45) Fiul/Soarele murise, deci asupra pământului s-a lăsat întunericul. Şi câte ore a durat acest întuneric? Trei. Aceeaşi poveste despre întunericul care s-a lăsat asupra pământului au spus-o despre Krishna hinduşii, despre Buddha budiştii, despre Hercule grecii, despre Quetzalcoatl mexicanii, etc., etc., cu mult timp înainte de Iisus. Când a murit, Iisus a „coborât în iad”, la fel cum au procedat anterior Krishna, Zoroastru, Osiris, Horus, Adonis/Tammuz, Bahus, Hercule, Mercur, şi aşa mai departe. După cele trei zile, el s-a ridicat din morţi, la fel ca şi Krishna, Buddha, Zoroastru, Adonis/Tammuz, Osiris, Mithra, Hercule şi Baldur. Iisus a fost crucificat simbolic de Paşti deoarece acesta reprezintă momentul echinocţiului de primăvară, când Soarele (Iisus) intră în semnul astrologic al Berbecului, al lui Ram sau… al mielului. Mielul pomenit în Cartea Revelaţiei reprezintă acelaşi simbol. În jurul anului 2200 î.Ch., grupul cunoscut sub numele de Preoţii lui Melchisedek au început să-şi confecţioneze şorţurile din lână de miel, tradiţie continuată astăzi de expresia modernă a Frăţiei, francmasonii. Paştele sau echinocţiul este momentul în care soarele triumfă asupra întunericului, îndreptându-se către acea perioadă din an când ziua devine mai lungă decât noaptea. Lumea este restaurată astfel prin puterea Soarelui în momentul renaşterii acestuia, motiv pentru care echinocţiul de primăvară era unul din evenimentele cele mai sacre ale religiei egiptene.

Regina Isis era portretizată adeseori cu un cap de berbec, pentru a simboliza astfel abundenţa specifică primăverii, marcată de intrarea în zodia Berbecului. Sărbătoarea Paştelui era la fel de importantă pentru primii creştini ca şi data de 25 decembrie. Legenda lui Mithra afirmă că acesta a fost crucificat şi a înviat din morţi pe data de 25 martie. La ora actuală, data Paştelui nu mai este fixată în prima zi a zodiei Berbecului, dar simbolismul rămâne acelaşi. Ziua religioasă a săptămânii creştine este… duminica (n.n. Sunday în limba engleză), adică SUN-day, ziua soarelui. Bisericile creştine sunt orientate de la est la vest, altarul fiind situat întotdeauna către est. Altfel spus, credincioşii privesc inevitabil către direcţia din care răsare soarele. Nici chiar ouăle de Paşti sau chiflele fierbinţi marcate cu cruce nu reprezintă o tradiţie creştină. Ouăle vopsite erau considerate ofrande sacre în Egipt şi Persia, printre altele.

Hm, interesant :   Vaticanul a fost inițial un templu al Zeului Shiva ?

Când te gândeşti că autorităţile de la Westmintster Abbey au ţinut o dezbatere publică, întrebându-se dacă e cazul să menţină tradiţia pomului de Crăciun, dar fiind că acesta reprezintă un simbol păgân! Păi… întreaga religie este păgână!

Alături de simbolismul soarelui, povestea lui Iisus şi a nenumăraţilor săi predecesori include de asemenea simbolismul iniţierii din şcolile misterelor. Crucea ca simbol religios poate fi întâlnită în toate culturile, de la nativii americani la chinezi, indieni, japonezi, egipteni, sumerieni, popoarele antice din Europa şi din America Centrală şi de Sud. Roata Budistă a Vieţii alcătuită din două cruci suprapuse şi păsările cu aripile deschise sunt folosite ca simboluri ale crucii în nenumărate logouri, însemne ale armatei şi insigne. Una din cele mai vechi forme ale sale este crucea Tau sau Tav, care seamănă cu litera T. Aceasta era crucea pe care erau atârnaţi disidenţii politici în Imperiul Roman, dar şi simbolul zeului druid Hu. Este folosită şi astăzi de francmasoni în simbolul echerului lor. Crux Ansata sau „crucea vieţii” era folosită de egipteni şi avea un arc de cerc adăugat deasupra. Atât Crux Ansata cât şi crucea Tau au fost găsite pe diferite statui şi alte opere de artă din întreaga Americă Centrală. Era asociată cu apa, iar babilonienii o foloseau ca emblemă pentru zeii apei, despre care spuneau că le-au adus civilizaţia. Apropo, despre Naga-şi, zeii reptilo-umani ai Indiei, se spunea de asemenea că trăiesc în apă.

Conceptul Dumnezeului mântuitor care moare de dragul umanităţii este un alt simbol străvechi.

Religiile indiene aveau o tradiţie a mântuitorului crucificat cu secole înaintea apariţiei creştinismului, tradiţie care s-a născut la arienii din Munţii Caucaz. Personajul „christic” hindus, Krishna, apare în anumite ilustraţii bătut în cuie pe o cruce, la fel ca Iisus mai târziu. Despre Quetzalcoatl se spune că a venit din mare purtând o cruce şi a fost reprezentat la rândul lui ţintuit pe o cruce. În simbolismul şcolilor misterelor, crucea de aur simbolizează iluminarea, cea de argint purificarea, cea dintr-un metal obişnuit reprezintă smerirea, iar crucea din lemn aspiraţia. Cea din urmă este asociată de asemenea cu simbolismul copacului, care apare pretutindeni în antichitate. Numeroase figuri de mântuitori sunt ilustrate ţintuite pe cruci din lemn sau pe copaci.

Există mistere păgâne în care adeptul era legat de o cruce sau aşezat pe un altar în formă de cruce, care simboliza moartea trupului, adică a lumii formelor fizice şi a dorinţelor, precum şi trezirea sinelui spiritual. Bătutul cuielor şi curgerea sângelui sunt alte simboluri ale şcolilor misterelor. De fapt, crucificarea lui Iisus reprezintă o alegorie, un eveniment mitologic cu semnificaţii ascunse. Ea nu s-a petrecut în realitate, ci doar trebuie să lase impresia că s-a petrecut. Ce putem spune însă despre învierea din morţi a lui Iisus? Iată ce afirmă Sfântul Pavel despre acest eveniment în prima sa scrisoare adresată corintenilor:

„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Christos nu a înviat, şi dacă Christos nu a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră. Ba încă suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, fiindcă am mărturisit cu privire la Dumnezeu că l-a înviat pe Christos, când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie”.
(1 Corinteni 15: 13-16)

Altfel spus, el afirmă că dacă Iisus nu s-ar fi ridicat fizic din morţi, nu ar fi existat nici o bază pentru religia creştină. În acest caz, mă tem că această religie are probleme serioase. Mai întâi de toate, Evangheliile care povestesc evenimentul învierii prezintă numeroase contradicţii, căci fiecare relatează istoria originală într-o manieră diferită, sau îi schimbă scopul. În al doilea rând, învierea nu reprezintă decât un alt simbol al soarelui, practicat de toate religiile străvechi. Cu mult timp înainte de apariţia creştinismului, persanii aveau un ritual în care un tânăr aparent mort era readus la viaţă. El era numit Mântuitor şi se spunea că suferinţele sale au contribuit la salvarea poporului. Preoţii supravegheau mormântul până la miezul nopţii de echinocţiu, după care strigau: „Bucuraţi-vă, o, iniţiaţi sacri, căci Dumnezeul vostru a înviat din morţi! Moartea şi suferinţele lui v-au mântuit!”

Hm, interesant :   L-a trădat Iuda, cu adevărat, pe Hristos ?

Aceeaşi poveste circula în Egipt în legătură cu Horus, sau în India în legătură cu Krishna, cu o mie de ani înainte de Iisus. Biblia afirmă că atunci când se va întoarce pe pământ, Iisus va reveni călare un nor. Cine răsare însă dintre nori? Soarele. Mormântul lui Iisus simbolizează întunericul în care a coborât soarele înainte de renaşterea lui şi aproape toate iniţierile din şcolile misterelor se fac în peşteri, încăperi subterane sau spaţii întunecate. Chiar şi povestea suliţei care a străpuns şoldul lui Iisus pe când se afla pe cruce reprezintă un simbol al şcolilor misterelor. Legenda creştină afirmă că suliţa a fost aruncată de un centurion roman orb pe nume Longinus şi că sângele curs din rana lui Iisus a curs pe ochii acestuia şi i-a vindecat. Longinus s-a convertit instantaneu şi şi-a petrecut restul vieţii spărgând idoli păgâni. Da, sigur!… În primul rând, era imposibil să fii centurion roman dacă erai orb, căci nu ţi-ai fi putut îndeplini îndatoririle. În al doilea rând, regăsim această poveste simbolică şi în alte versiuni anterioare. De pildă, mântuitorul scandinav Baldur, fiul lui Odin, a fost străpuns de o suliţă din vâsc aruncată de Hod, un zeu orb. Data de 15 martie sau Idele lui Marte a fost data la care au murit numeroşi mântuitori păgâni. Scandinavii au consacrat această zi zeului Hod, iar creştinii au proclamat-o mai târziu sărbătoarea „Binecuvântatului Longinus!” Să mori de râs, nu alta!

Simbolul peştelui este o altă temă care transpare în toate Evangheliile şi care reprezintă un simbol al lui Nimrod/Tammuz, tatăl şi fiul din religia babiloniană. Un alt motiv pentru care Iisus a fost eprezentat ca un peşte ar putea avea legătură cu semnul astrologic al Peştilor. Se presupune că în jurul datei când s-a născut Iisus pământul a intrat în casa astrologică a Peştilor. S-a născut astfel o nouă eră, iar Iisus ar fi putut fi simbolul ei.

La ora actuală intrăm într-o altă eră, cea a Vărsătorului, potrivit legii mişcării de precesiune a axei pământului. Când Biblia vorbeşte despre „sfârşitul lumii”, avem din nou de-a face cu o traducere greşită. Cuvântul grecesc aeon a fost tradus prin lume, dar el înseamnă mai degrabă eră sau epocă, nu lume. Prin urmare, nu ne aflăm în faţa unui sfârşit al lumii, ci al unei epoci, Era Peştilor, care a durat 2160 de ani.

– Va urma – 

Incredibila istorie paralelă a religiilor 1/6

Incredibila istorie paralelă a religiilor 2/6

Incredibila istorie paralelă a religiilor 3/6

Incredibila istorie paralelă a religiilor 4/6

Click to rate this post!
[Total: 6 Average: 4.3]
(Visited 324 times, 3 visits today)

Urmărește-ne pe Facebook:

7 0

Abonează-te prin mail:

Delivered by FeedBurner